Nu am reuşit niciodată să mă cert , să urlu sau să arunc după cineva cu vaza de porţelan de pe frigider , dar nici nu îţi imaginezi ce conflicte colosale port cu mine însămi . Îmi sunt cel mai mare duşman , atât mie ,cât şi celorlalte o mie de dedublări ale mele . Dacă îmi amintesc de cineva cu drag , apoi trec la resemnare , după care vine sentimentul rece de ură şi tot asa .
Dacă îmi place un lucru , apoi încerc să mă abţin şi sfârşesc prin a mă acuza că sunt lacomă. Dacă acum mă privesc în oglindă şi sunt mândră de ce am dobândit , apoi mă consider absolut comună , plată, iar în final mă autopercep ca fiind sub limita mediocrităţii.
Nici nu mai ştiu ce îmi doresc , ce principii aveam când am pornit la drum , sau dacă mai am aşa ceva acum ; în sfârsit , unde mi-am pierdut toată motivaţia de reuşită?
Mi se pare o tâmpenie să mă tot chinui , pentru că vasul pe care plutesc are deja atâtea găuri , până şi cârmă e ruptă . Sunt pierdută în larg , undeva , cu mult mai departe decât reuşesc să conştientizez , şi poate de aceea nici măcar gândurile mele nu mai curg normal , nici corect nici limpede.
Simt o furtună în cap , atât de puternică încât îmi oboseşte fiecare simţ şi strop de energie.
Ce mă doare cel mai tare este că , nici măcar pe mine nu mă mai simt aproape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu