Habar n-am de ce îmi e dor de el, sau de ce mă doare lipsa lui...
Nu erau cine ştie ce senzaţii puternice, nu era o iubire extremă...Ba mint, ca era!
Era nebunie, pentru că îl aveam mai mult decât trebuia.
In toată nebunia asta mi-am găsit totuşi liniştea, m-am simtit bine, controlată, apreciată, înțeleasă...
Nu e o fatalitate, nu e pierderea vieţii mele, nu e o durere fără margine, dar simt cum mi-a plecat subit toată energia din vene. M-am obişnuit să pierd vremea la fereastră, să ascult muzică fără sunet, să aud cuvinte fără înteles, să văd feţe fără expresivitate.După ce şi-a luat catrafusele de prin viaţa mea , locul lui l-a ocupat o monotonie maro.
E o plictiseală bolnăvicioasă în tot ce fac... Nu îmi găsesc euforia şi patima pe care o puneam în toate... Îmi e somn, spiritual vorbind..
Am o mie de nevoi, dar niciuna fizică...
In realitate nu îmi e foame, nu îmi e sete, nu îmi e poftă de ceva dulce, nu îmi e cald, frig... Înăuntru însă, simt atatea goluri, lipsuri, deficienţe...
Îmi lipsesc momentele de tandrețe, copilăriile, discuțiile, privirile..
Hai să îți povestesc: Atunci când încerc să îi povestesc ceva, mă privește adânc, prea puţin aude din tot ce îi spun , dar îmi zâmbește la final.Il simtcum ma savurează cu totul...
Toate jocurile acelea, mâinile lui, ochii, zâmbetul...Doamne cât mă omoară..
Îmi e teama că nu am să mai fiu vreodată la fel...oboseala asta parcă mă seacă de orice speranță...
Îl pierd pe el, sau mă pierd pe mine...Cui ii pasă! După toată nebunia asta, după toată pasiunea dintre noi, simt o singurătate... în doi.
Nu asta mi-am dorit, dar farmecul s-a fumat, exact ca un trabuc havana...
După orice beție te doare capul, după orice iubire eșuată, te doare tot sufletul...
Întelegi ce spun?
