Râzi să nu plângi, şi trăiești să nu mori...

      Când am dezamăgit prima persoană, a căzut cerul peste mine. Când am dezamăgit-o pe a doua, am fost nespus de tristă, iar când am dezamăgit-o și pe a treia, m-am așezat pe o bancă, cu obrajii în palme, și m-am întrebat "Oare dacă fac ceva concret, o să vină o zi când o să mulțumesc pe toată lumea?". Aş fi putut aștepta pe banca respectivă până făceam 68 de ani şi aflam răspunsul  sau puteam să mă ridic şi să caut să mă mulțumesc doar pe mine. Şi cât de fain sună clișeul ăsta: "Mă doare la patină de restul, să  fiu eu fericit". 
    Uneori te învârţi printre oameni necunoscuți, și te întrebi": "Oare cum sunt ei acasă? Oare ce muzică ascultă? Oare cum arată în pijamale? Oare cum li se îngroașă venele de pe gât când se ceartă cu iubita?"  Doamne, oamenii sunt frumoși, îi iubesc! Şi mă pun din nou pe banca respectivă și aștept să mor, pentru că și iubirea asta trece, și nu mai iubesc oamenii, ci îi privesc aşa, în trecere, și nu mă mai interesează cum sunt acasă, sau în bucătărie, pentru ca i-am privit atât de mult pe străini încât am uitat cum sunt cei cunoscuți mie.
     Nu dau doi bani pe viaţa mea! Ne-am născut toți într-o piesă de teatru, şi jucăm un rol, apoi cortina se trage, murim, intrăm în culise, și așteptăm să urcăm pe scenă pentru următoarea piesă. În viaţa asta sunt un simplu interpret și caut să primesc măcar doua trei aplauze la final, nu să arunce publicul cu ouă stricate.O să îmi amintesc de ochii mamei, o să îmi amintesc de parfumul florilor de pe câmp, o să îmi amintesc de primul zâmbet al copilului meu, cândva, poate,  dar simt că rostul meu nu există  și tot ce am e gata să dispară în următoarea secundă. 
      Cum să mă leg de ceva ce știu că o să dispară?  Şi totuși o fac... Totuși iubesc uneori, cu toată inima, și totuși plâng uneori de dorul cuiva drag, totuși oftez când privesc lumea nebună, totuși sar în sus de bucurie când primesc o floare sau când îmi face el cu ochiul. Nu trăiesc, dar totuși, sunt cel mai viu dintre pământeni  Of, viaţă, te urăsc la fel cum te iubesc, din toată inima mea!

   

Pentru mine!

   Nu o să reușești niciodată să fii perfect, pe placul tuturor, să te îndrăgească toată lumea şi să exclame “oaaaaau, ce tare e tipa/tipul”,”da bă, chiar, şi mie îmi place”. “bă, şi mie, zău aşa!”.
  Nu o să auzi niciodată numai cuvinte de laudă, pentru că fiecare om are propriul stil, propriul mod de a te analiza şi de a te aprecia, iar tu, sincer, nu eşti perfect. Ceea ce unii numesc sexy, alţii văd vulgar, ceea ce unii văd simplu, alţii văd gol şi şters. Ceea ce tu vezi banal, cel de lângă tine vede asta atât de interesant.   Lumea e atât de variată, de diversificată…de la alb la negru e cale lungă, iar albastrul nu e tot una cu galbenul. Ai putea să îţi pierzi perioade serioase din viaţă gândindu-te la rahaturile astea, şi încercând să te mulezi în funcţie de dorinţele fiecăruia, căutând să obţii apreciere şi laude de peste tot, sau poţi să îţi vezi liniştit de lucrurile cu adevarat importante, să încerci să faci ceva mulțumitor doar şi numai pentru tine. Impune-ţi singur standardele, şi încearcă să le depăşeşti apoi.Preocupă-te de lucruri reale, nu de aparențe.
   Dacă te plângi că eşti copleşit, că eşti plictisit de împrejurimi, de oamenii care aleargă în jurul tău, dacă te trânteşte orice auzi, dacă eşti aşa influențabil şi incapabil să faci ceva singur, dacă habar n-ai ce înseamnă independent, ai putea să dormi liniştit pe tot parcursul vieţii tale, pentru că oricum nu are nimeni nevoie de tine, şi nici nu o să iţi simtă cineva lipsa.

Asta îmi place la ea.

      Îmi plac femeile independente, frumoase, stilate , inteligente. 

Îmi place tipa aceea în costum alb din satin ce coboară în fiecare după-amiază dintr-un ML-u alb şi îl salută politicos pe chelnerul  ce taie iarba din faţa restaurantului. Îmi place al naiba când îşi aprinde discret țigara și privește zâmbind un copil jucându-se, iar apoi aruncă o privire dezgustată peste șmecherii ce traversează strada în figuri forţate.  Nu i-am căutat dosarul, dar sunt sigură că nu apare la braţul vreunui boşorog bogat şi scârbos, nici pe lângă vreun ţânc de douăzeci  şi nu prea mult de ani. O văd independentă şi îmi place, pledează drept o tipă foarte sofisticată şi nu ar avea de ce să nu calce sub tocuri toată lumea. O văd învârtind pe deget cel mai influent om din vârful piramidei, de asemenea o văd extrem de sensibilă şi atentă cu tot ce e plăpând: un copil, o floare, un animal gingaş sau un bătrân pirpiriu. Dacă îţi permiți să o judeci, eşti un ipocrit, dacă îndrăzneşti să te gândesti la ea fără demnitate ești un prost. Habar n-ai cât de greu o poţi ţine alături, şi nimic din ce crezi tu că ai mai bun nu i-ar deschide apetitul. Pentru ea eşti un vierme jegos, lipsit de valoare. Banii tăi i-a avut acum ceva timp şi nu i-au ajuns nici măcar pentru o geantă, aspectul tău nu îi mai este necesar, arată deja impecabil si e gata să compenseze orice altă prezenţă de la braţul ei. Maşina aceea pe care te chinui să o conduci şi să îi descifrezi computerul de bord o cunoaşte prea bine şi îti va spune câti cai putere are fără să consulte vreo sursă. Îmi plac deci femeile independente, frumoase, stilate si inteligente, si bărbatii capabili să le stăpânească. 

PENTRU CE? PENTRU CINE ? PÂNĂ CÂND?

Mă gândesc liniștită la toate. 

     Mă amăgesc cu gândul că totul are un rost, sau mai crud, că tot ce nu mă omoară mă face mai puternică. Aiurea! Puteam rămâne liniştită o viaţă întreagă trăind numai bucurii. Nu simt pofta nebună de a mă doza singură cu durere, mă oboseşte atâta deprimare şi parcă îmi ajunge. Eşecul ăsta dintre noi doi, oare mai are sens? Nu mi-am pierdut o clipa dorinţa şi dorul de tine, dar parcă energia mea e toată epuizată. Trebuia să rămâi cu mine, nu pe lângă mine, trebuia să mă iubeşti nu să mă placi, trebuia să îmi arăţi că mă vrei nu să te joci cu mine…Trebuia! Trebuia pe dracu , pentru că ţi-am făcut jocul mai bine ca un clovn tâmpit şi acum mă chinui să neg :" Ştii,  de fapt nu am ţinut gram la tine".
       Mint, mint şi eu, dar minţi şi tu când spui ca ţi-a păsat de mine ca un nebun însă ţi-a fost scris să te zbaţi ca un peşte pe  uscat, şi divinitatea nu vrea să te lase un moment în linişte. Singura îtrebare care mă mai macină acum este aceea că, dacă nu urcam şi coboram atât în toată povestea asta, mai dura atât, mai exista pasiunea asta nebunâ, îmi mai doream atât să te am lângă mine, cu mine, pentru mine? Dacă te aveam de la bun început, te mai doream la fel, sau mă acomodam cu tine repede şi te aruncam apoi ca pe o jucărie simplă, plictisită si dornică de altceva. Ştiu , sunt un demon, un monstru, şi îmi place să calc în picioare tot ce îmi produce plăcere la un moment dat. 
     O fi vreo boală, dar crede-mă, nimic personal, doar o lipsă de respect faţă de restul, şi o iubire de sine prea mare. Sunt o egoistă, ruşine să-mi fie!

După orice beție te doare capul, după orice iubire eșuată, te doare tot sufletul...

Habar n-am de ce îmi e dor de el, sau de ce mă doare lipsa lui...
Nu erau cine ştie ce senzaţii puternice, nu era o iubire extremă...Ba mint, ca era!
Era nebunie, pentru că îl aveam mai mult decât trebuia.
In toată nebunia asta mi-am găsit totuşi liniştea, m-am simtit bine, controlată, apreciată, înțeleasă...
Nu e o fatalitate, nu e pierderea vieţii mele, nu e o durere fără margine, dar simt cum mi-a plecat subit toată energia din vene. M-am obişnuit să pierd vremea la fereastră, să ascult muzică fără sunet, să aud cuvinte fără înteles, să văd feţe fără expresivitate.După ce şi-a luat catrafusele de prin viaţa mea , locul lui l-a ocupat o monotonie maro.
 E o plictiseală bolnăvicioasă în tot ce fac... Nu îmi găsesc euforia şi patima pe care o puneam în toate... Îmi e somn, spiritual vorbind..
 Am o mie de nevoi, dar niciuna fizică... 
In realitate nu îmi e foame, nu îmi e sete, nu îmi e poftă de ceva dulce, nu îmi e cald, frig... Înăuntru însă, simt atatea goluri, lipsuri, deficienţe...
  Îmi lipsesc momentele de tandrețe, copilăriile, discuțiile, privirile..
Hai să îți povestesc: Atunci când încerc să îi povestesc ceva, mă privește adânc, prea puţin aude din tot ce îi spun , dar îmi zâmbește la final.Il simtcum ma savurează cu totul...
 Toate jocurile acelea, mâinile lui, ochii, zâmbetul...Doamne cât mă omoară..
Îmi e teama că nu am să mai fiu vreodată la fel...oboseala asta parcă mă seacă de orice speranță...
Îl pierd pe el, sau mă pierd pe mine...Cui ii pasă! După toată nebunia asta, după toată pasiunea dintre noi, simt o singurătate... în doi.
 Nu asta mi-am dorit, dar farmecul s-a fumat, exact ca un trabuc havana...
După orice beție te  doare capul, după orice iubire eșuată, te doare tot sufletul...


Întelegi ce spun?

  

That's what I want!

Vreau să fiu profesoară!
Vreau să fiu cântăreaţă!
Vreau să fumez în stilul lui Coco Chanel!
Vreau să iubesc în 1000 de moduri!
Vreau să port o rochie de mireasă cu cristale!
Vreau să cânt la o chitară electrică !
Vreau să conduc un camion!
Vreau să mor şi iubitul să rămană distrus în urma mea!
Vreau să îl sărut pe Colin Farrell!
Vreau sâ trăiesc o sută de vieţi într-una singură!
Nu, nu m-ai inteles, vreau să fiu ACTRIŢĂ!

Bucăți de aer

         Îmi e teamă de timp. Timpul înseamnă efemeritate, efemeritatea  înseamnă uitare,  uitarea înseamnă pierdere, pierderea reprezintă pustiul, iar o viaţă pustie şi comună…pur şi simplu nu o vreau!

Sunt o adolescentă nebună, pe cale să mă transform într-o femeie…Dumnezeu ştie cum.

Mă văd la 60 de ani în cunoscuta cameră cu 10 pisici… Mă gândesc încă de-acum la numele lor: Tammy, Rosel, Lora, Sasha, Alia… Am înnebunit? Deja?

  Nu  am o stare anume; din multitudinea de cuvinte pe care le-am auzit, nu găsesc nici măcar unul care să mă descrie acum . Mă simt plictisită, dar am totuși chef să fac atâtea; atâtea dar nimic. Vreau să fac ceva scurt şi simplu, care să îmi genereze o mulţumire veşnică. Vreau…

  
       Incă mai cred că am fost trimisă într-o epocă greşită; poate Dumnezeu a încurcat dosarul meu, sau are ceva viruşi în baza de date. Simt că locul meu nu e aici, şi mai simt că m-aş fi simţit minunat acum 60 de ani. Îmi iubesc ţara dar prefer să mă fi născut în Anglia, îmi iubesc prietenii dar prefer să nu mă fi ataşat de ei, îmi iubesc iubitul, mă rog, fostul, dar prefer să folosească benzină în loc de fixativ , şi pe mine în locul oglinzii. Îmi iubesc părintii dar prefer să li se fi născut un geniu în matematică, sau orice altceva, doar geniu să fie. Îmi iubesc profesorii, dar preferam să îmi predea realitatea nu ficţiunea. Mă iubesc pe mine, dar preferam să nu…

Există șanse multe să nu mă integrez în vreo societate, nici acum şi nici în viitor. Nu e problemă, delicventă sigur nu ajung, nu mă văd capabilă să compromit soarta nimănui, dar în schimb, cum naiba se face că oricine din jurul meu o compromite pe a mea?

N-am un sens...

             Sunt un om nebun, iar nebunia mea are efecte secundare deplorabile. Rănesc oameni pe care apoi îi iubesc, iubesc oamenii după care îi joc în picioare. Caut linistea, iar când o găsesc mă sufoc în ea. 

              Vreau nebunie! Şi  când o simt, mă copleşeşte…

Pentru mine, sentimentele nu se  măsoară în intensitate, ci în durată.

Imi doresc să fiu normală, şi plictisitoare. Tind să cred ca un om complex este, bolnavicios…

            Nimic nu îmi mai pare special, şi oricine speră in "mai bine" sau este optimist, o să ajungă tot aici…în punctul de început al cercului.

“Eşti fericit, îti merge bine, te simţi minunat? Stai liniştit, o să treacă!”

       Cât sarcasm….cât adevăr!