Asta îmi place la ea.

      Îmi plac femeile independente, frumoase, stilate , inteligente. 

Îmi place tipa aceea în costum alb din satin ce coboară în fiecare după-amiază dintr-un ML-u alb şi îl salută politicos pe chelnerul  ce taie iarba din faţa restaurantului. Îmi place al naiba când îşi aprinde discret țigara și privește zâmbind un copil jucându-se, iar apoi aruncă o privire dezgustată peste șmecherii ce traversează strada în figuri forţate.  Nu i-am căutat dosarul, dar sunt sigură că nu apare la braţul vreunui boşorog bogat şi scârbos, nici pe lângă vreun ţânc de douăzeci  şi nu prea mult de ani. O văd independentă şi îmi place, pledează drept o tipă foarte sofisticată şi nu ar avea de ce să nu calce sub tocuri toată lumea. O văd învârtind pe deget cel mai influent om din vârful piramidei, de asemenea o văd extrem de sensibilă şi atentă cu tot ce e plăpând: un copil, o floare, un animal gingaş sau un bătrân pirpiriu. Dacă îţi permiți să o judeci, eşti un ipocrit, dacă îndrăzneşti să te gândesti la ea fără demnitate ești un prost. Habar n-ai cât de greu o poţi ţine alături, şi nimic din ce crezi tu că ai mai bun nu i-ar deschide apetitul. Pentru ea eşti un vierme jegos, lipsit de valoare. Banii tăi i-a avut acum ceva timp şi nu i-au ajuns nici măcar pentru o geantă, aspectul tău nu îi mai este necesar, arată deja impecabil si e gata să compenseze orice altă prezenţă de la braţul ei. Maşina aceea pe care te chinui să o conduci şi să îi descifrezi computerul de bord o cunoaşte prea bine şi îti va spune câti cai putere are fără să consulte vreo sursă. Îmi plac deci femeile independente, frumoase, stilate si inteligente, si bărbatii capabili să le stăpânească. 

PENTRU CE? PENTRU CINE ? PÂNĂ CÂND?

Mă gândesc liniștită la toate. 

     Mă amăgesc cu gândul că totul are un rost, sau mai crud, că tot ce nu mă omoară mă face mai puternică. Aiurea! Puteam rămâne liniştită o viaţă întreagă trăind numai bucurii. Nu simt pofta nebună de a mă doza singură cu durere, mă oboseşte atâta deprimare şi parcă îmi ajunge. Eşecul ăsta dintre noi doi, oare mai are sens? Nu mi-am pierdut o clipa dorinţa şi dorul de tine, dar parcă energia mea e toată epuizată. Trebuia să rămâi cu mine, nu pe lângă mine, trebuia să mă iubeşti nu să mă placi, trebuia să îmi arăţi că mă vrei nu să te joci cu mine…Trebuia! Trebuia pe dracu , pentru că ţi-am făcut jocul mai bine ca un clovn tâmpit şi acum mă chinui să neg :" Ştii,  de fapt nu am ţinut gram la tine".
       Mint, mint şi eu, dar minţi şi tu când spui ca ţi-a păsat de mine ca un nebun însă ţi-a fost scris să te zbaţi ca un peşte pe  uscat, şi divinitatea nu vrea să te lase un moment în linişte. Singura îtrebare care mă mai macină acum este aceea că, dacă nu urcam şi coboram atât în toată povestea asta, mai dura atât, mai exista pasiunea asta nebunâ, îmi mai doream atât să te am lângă mine, cu mine, pentru mine? Dacă te aveam de la bun început, te mai doream la fel, sau mă acomodam cu tine repede şi te aruncam apoi ca pe o jucărie simplă, plictisită si dornică de altceva. Ştiu , sunt un demon, un monstru, şi îmi place să calc în picioare tot ce îmi produce plăcere la un moment dat. 
     O fi vreo boală, dar crede-mă, nimic personal, doar o lipsă de respect faţă de restul, şi o iubire de sine prea mare. Sunt o egoistă, ruşine să-mi fie!