PENTRU CE? PENTRU CINE ? PÂNĂ CÂND?

Mă gândesc liniștită la toate. 

     Mă amăgesc cu gândul că totul are un rost, sau mai crud, că tot ce nu mă omoară mă face mai puternică. Aiurea! Puteam rămâne liniştită o viaţă întreagă trăind numai bucurii. Nu simt pofta nebună de a mă doza singură cu durere, mă oboseşte atâta deprimare şi parcă îmi ajunge. Eşecul ăsta dintre noi doi, oare mai are sens? Nu mi-am pierdut o clipa dorinţa şi dorul de tine, dar parcă energia mea e toată epuizată. Trebuia să rămâi cu mine, nu pe lângă mine, trebuia să mă iubeşti nu să mă placi, trebuia să îmi arăţi că mă vrei nu să te joci cu mine…Trebuia! Trebuia pe dracu , pentru că ţi-am făcut jocul mai bine ca un clovn tâmpit şi acum mă chinui să neg :" Ştii,  de fapt nu am ţinut gram la tine".
       Mint, mint şi eu, dar minţi şi tu când spui ca ţi-a păsat de mine ca un nebun însă ţi-a fost scris să te zbaţi ca un peşte pe  uscat, şi divinitatea nu vrea să te lase un moment în linişte. Singura îtrebare care mă mai macină acum este aceea că, dacă nu urcam şi coboram atât în toată povestea asta, mai dura atât, mai exista pasiunea asta nebunâ, îmi mai doream atât să te am lângă mine, cu mine, pentru mine? Dacă te aveam de la bun început, te mai doream la fel, sau mă acomodam cu tine repede şi te aruncam apoi ca pe o jucărie simplă, plictisită si dornică de altceva. Ştiu , sunt un demon, un monstru, şi îmi place să calc în picioare tot ce îmi produce plăcere la un moment dat. 
     O fi vreo boală, dar crede-mă, nimic personal, doar o lipsă de respect faţă de restul, şi o iubire de sine prea mare. Sunt o egoistă, ruşine să-mi fie!